Torsul s-a dezvoltat din răsucirea firului efectuat cu mâini fără nici o unealtă. Cea mai arhaică unealtă de tors a fost fusul de piatră. Se presupune că omul primitiv la capătul firului răsucit a fixat piatra ca greutate, pentru a trage firul în jos şi să fie întins. Mai târziu a descoperit că cu ajutorul acestei greutăţi poate efectua şi răsucirea, dacă o învârte. În acest scop a confecţionat un fus conic, alungit din piatră, mai târziu din lemn.Deoarece acest fus a fost învârtit cu ajutorul mâinilor se numeşte fus de mână.

Materialul de tors a fost pregătit şi legat pe un baton numit furcă de tors. Furcile de tors prezintă diferenţieri accentuate privind dimensiunea şi ornamentica. Lungimea furcilor variază în funcţie de zonă şi de condiţiile în care se desfăşura această muncă. Cu ajutorul furcilor scurte prinse sub braţul stâng, sub brâu torceau şi în timpul mersului.În zonele unde femeile torceau numai acasă s-au folosit furci lungi.În satele maghiare şi secuieşti se folosea şi furci cu talpă, care se fixau pe podea prin apăsarea cu talpa piciorului sau erau fixate cu partea inferioară în scăunele mici. 

O nouă etapă în dezvoltarea torsului manual a însemnat inventarea torcătoarei în India în secolul al XII-lea. Dezvoltarea constă în faptul că fusul este rotit (acţionat) de la roată, cu sfoară.Procesul şi în acest caz, ca şi cu fusul de mână este intermitent şi constă din răsucire şi depănare. Un alt progres în istoricul torsului a survenit în secolul al XVII-lea, cu inventarea torcătoarei cu pedală. Cu ajutorul acesteia lucrul se desfăşoară continuu. Sulul are două aripi în formă de potcoavă, care sunt prevăzute cu cârlige pentru conducerea firului spre mosor. Mosorul se învârte corespunzător depănării, sulul corespunzător răsucirii. Deoarece sulul şi mosorul sunt acţionate de sfori separate cu ajutorul roţii răsucirea şi depănarea se realizează concomitent.

În torsul inului, cânepii şi lânii aceste unelte se foloseau cu succes, însă pentru bumbac nu erau corespunzătoare. Cu răspândirea cultivării bumbacului era nevoie de perfecţionarea uneltelor de tors. Cu rezolvarea acestor probleme s-au ocupat şi au înregistrat succese: Hargreaves, Paul L., Arkwright, Wood ş.a. Nevoia omului de a se îmbrăca se întinde în perioada glaciară. Omul primitiv folosea pentru apărarea corpului pieile şi blănurile animalelor vânate.Forma primitivă a ţesutului cu mii de ani l-a anticipat torsul. Mărimea primelor ţesături depindea de lungimea fibrelor din care se făcea, deoarece nu se cunoştea încă metoda răsucirii fibrelor. Astfel primele ţesături au fost înguste şi scurte, foloseau mai ales la pescuit şi vânătoare.Prima treaptă în dezvoltarea ţesutului a însemnat-o contribuţia grecilor. Metoda de ţesut aplicată la greci a fost următoarea: firele de urzeală au fost legate pe un băţ, care era aşezat pe două prăjini bifurcate, fixate în pământ. Distanţa dintre prăjini corespundea cu o lungime de braţ. Fiecare al doilea fir era mai lung, decât cel de lângă el. La capătul firelor era legată câte o piatră pentru a trage firul. Firele lungi au fost trase înapoi din planul vertical cu un băţ, cele scurte rămâneau în planul vertical normal. Astfel s-a format o deschizătură prin care au tras firul depănat pe sul. După aceea firele lungi se trag înainte şi prin deschizătură se introduce din nou bătătura. Astfel firele de urzeală se intersectează cu firele de bătătură. În scopul îndesării ţesăturii noul fir introdus este strâns de marginea ţesăturii cu ajutorul unui piaptăn de lemn. Prin această metodă ţesătura se realizează de sus în jos. Procedee mai dezvoltate se înregistrează în Egiptul antic. Firele de urzeală pe nişte mosoare mici sunt trase pe o sfoară sau pe un beţişor unul lângă altul. Fiecare al doilea fir este introdus prin găurile unei şipci de lemn, care este trasă alternativ înainte şi înapoi. Astfel se realizează o deschizătură în care au introdus un băţ cu două capete ascuţite, fixând deschizătura. După acea cu ajutorul unui baton sub băţul ascuţit au tras bătătura. La urmă firul a fost strâns de marginea ţesăturii. Aceste operaţii erau efectuate de două persoane. Lungimea ţesăturii depindea de lungimea firelor de urzeală de pe mosor. Ţesătura se realiza de jos în sus. În decursul dezvoltării ţesutului romanii au rezolvat depănarea firelor de urzeală, care a permis producerea ţesăturilor de diferite lungimi. În acelaş timp au realizat formarea mai rapidă şi uşoară a deschizăturii dintre firele de urzeală, şi au introdus folosirea suveicii. Şi această metodă de ţesut se realizează pe plan vertical şi de sus în jos. Acest principiu de ţesut este demonstrat cu Cele mai mari progrese în domeniul dezvoltării uneltelor şi metodelor de ţestut au atins chinezii. Războiul de ţesut perfecţionat de chinezii posedă trei cilindri, care servesc la depănarea urzelii şi a ţesăturii. Urzeala de pe cilindrul de urzeală înainta pe plan orizontal printre batoanele separatoare spre iţe, după care treceau printre dinţii spetei (brâglei). Bătătura era introdusă între firele de urzeală cu ajutorul suveicii şi era srânsă de marginea ţesăturii de brâglă. Pentru ca firele de urzeală să fie întinse foloseau greutăţi. Acest tip de război era manevrat de doi oameni. Cel care lucra pe partea de sus a războiului se ocupa de ridicarea iţelor potrivit modelului dorit. Era o muncă obositoare atât fizic, cât şi spiritual, deoarece la tragerea fiecărei bătături trebuia să aleagă iţele corespunzătoare modelului. La ţesutul unui model au învăţat câte o poezie sau cântec, ale căror cuvinte şi sunete simbolizau iţele de ridicat. In timpul feudalismului şi în Europa a survenit dezvoltarea uneltelor şi metodelor de ţesut. S-au perfecţionat părţile componente şi astfel manevrarea elementelor de structură. Războiul de ţesut al acestei epoci şi-a păstrat forma, şi corespunde cu cele folosite şi în prezent de unii ţesători. Pe acest război lucra un singur om, mişcarea iţelor se făcea cu ajutorul pedalelor. Depănarea atât a urzelii cât şi a ţesăturii se realiza cu ajutorul unei roate dinţate din lemn prevăzută cu feder şi opritor. Revoluţia industrială din secolul al XVIII-lea a adus înbunătăţiri şi în acest domeniu. Francezul Falcon a perfecţionat selectarea şi mişcarea iţelor independent de mâini şi picioare. O cotitură în confecţionarea ţesăturilor cu modele a însemnat încercarea lui Charles Jaquard, care a rezolvat mişcarea iţelor. Maşina corespunde cu cel chinez, diferenţa constă în dirijarea mişcării iţelor printr-un sistem de cartele perforate,purtând denumirea:cartelele lui Jaquard. Odată cu creşterea nevoilor omenirii era necesară mecanizarea ţesutului. Prima maşină de ţesut a fost construită de Edmond Cartwright. În perfecţionarea maşinilor de ţesut merite deosebite a obţinut Hartmann, Schonherr, Hetterslez, Kay, ş.a. După al doilea război mondial s- a trecut la automatizarea anumitor operaţii.De marile schimbări ale zilelor noastre aparţine realizarea ţesutului fără suveică.Firul de bătătură fiind introdus prin deschizătură cu ajutorul aerului comprimat sau cu picătură de apă.Automatizarea maşinilor se realizează doar în parte, deoarece multe dintre operaţii se pot realiza numai sub supravegherea omului.


Bibliografie

1.Butură,V.: Străvechi mărturii de civilizaţie românească,Editura Ştiinţifică

şi Enciclopedică,Bucureşti,1989, 400p.

2.Horvath Antal -Wieland Robert:Szövéstechnológia, Műszaki Kiadó,

Budapest,1973,260 old.

(Horvath,A.-Wieland,R.:Technologia ţesutului,Editura technică,

Budapesta,1973,260 p.)

3.XXX Képes Diáklexikon-Technika,Minerva Budapest,1990,355 old.

(Lexicon ilustrat pentru elevi - Technică, Editura Minerva, Budapesta,

1990,355 p.)

4.XXX Révai Nagy Lexikona- Az ismeretek enciklopédiája, Budapest,

Révai Testvérek Irodalmi Intézet Részvénytársaság, 1912,

Hasonmás Kiadás:Szépirodalmi és Babits könyvkiadó, 1990, VII.kötet,

776 old.

(Lexiconul lui Révai-Enciclopedia cunoştinţelor,vol.VII,776 p.)

5.Dr.Kós Károly:Eszköz, munka, néphagyomány,Kriterion Könyvkiadó,

Bukarest, 1979, 523 old.

(Dr.Kós,K.:Etnografia muncii,Editura Kriterion,Bucureşti,1979,523 p.)

6.Dr.Kós Károly:Tájak, falvak, hagyományok, Kriterion Könyvkiadó,

1976, 385 old.

(Dr.Kós,K: Studii etnografice , Editura Kriterion,1976, 385 p.)