Sândominic este cea mai nordică şi mai friguroasă comună din zona Ciucul de Sus. Din punct de vedere al populaţiei este cea mai mare comună din zonă, dar şi cea mai săracă. Deşi oamenii sunt harnici şi gospodari duc o viaţă vitregă din cauza pământului neroditor ce înconjoară aşezarea. Cu mulţi ani în urmă pe locul unde astăzi se află comuna Sândominic exista un lac , care a fost desecat prin execuţia lucrărilor de amenajare a trecătorii Tuşnad. În acest timp locuitorii comunei trăiau în munţi ocupându-se cu creşterea animalelor şi cultivarea pământului.

Dintre cereale cultivau mai ales secară datorită climei nefavorabile care nu permitea cultivarea altor cereale cum ar fi: porumbul, grâul. Printre altele ei cultivau plantele textile necesare confecţionării de îmbrăcăminte.

Cânepa era cea mai importantă dintre plantele textile cultivate , deoarece constituia materialul de bază a “stofelor” din care se confecţiona îmbrăcămintea şi nu numai.

Prelucrarea cânepii era mai degrabă treaba femeilor. Fetele de măritat moşteneau de la părinţi 100 mp teren pentru cultivarea cânepii şi toate uneltele necesare prelucrării: război de ţesut, urzoi, bobine, fus, pieptene, hecelă şi meliţă. Aceste piese făcute din lemn se găseau în toate gospodăriile din comună (în şură sau în podul casei). Războiul de ţesut se regăseşte şi în zilele noastre şi serveşte la ţesutul feţelor de masă, ştergarelor, prosoapelor şi a altor articole ce astăzi încă intră în zestrea fetelor. Ţesutul cânepii a rămas de domeniul trecutului.

De la cultivarea şi până la ţesutul cânepii era nevoie de multă muncă şi timp.

Sămânţa de cânepă se semăna în luna mai pe un teren întins, care a fost pregătit încă din toamnă: arat şi fertilizat cu îngrăşăminte naturale (gunoi de pasăre de curte). După semănat se grăpa cu o grapă de forma dreptunghiulară de 1,5 mp cu patru rânduri de dinţi. La şezătoare organizată în acest timp fetele trebuia să sară cât mai sus pentru ca şi cânepa să crească cât mai înalt. În luna iulie răsăreau două feluri de cânepă: una cu flori şi una cu seminţe. Diferenţa dintre acestea este: cânepa cu flori este mai scundă ca cea cu seminţe şi cu tulpină mai subţire. Cânepa cu flori se smulgea din pământ mai devreme, cea cu seminţe doar în septembrie.

Cânepa cu flori se strângea în perioada 25-26 iulie, când deja era coaptă, avea culoarea galbenă şi florile se scuturau. Cânepa cu flori se alegea fir cu fir dintre cânepa cu seminţe şi se plesnea de pământ pentru a scutura pământul lipit de rădăcină. Se smulgea din pământ fir cu fir şi nu se secera pentru a nu fi pierdere la fire. Se strângeau câte şase palme de cânepă, care se legau în snopuri, după care se legau câte 5-6 snopuri la un loc şi femeile duceau acasă pe spate aceste legături.

De acasă cânepa se transporta cu căruţa la lacurile amenajate pentru înmuiat (topit) şi spălat. Astfel de lacuri existau în două locuri diferite a comunei, în “Bános” şi “Telek”. Lacurile erau împărţite între gospodari (cine era om înstărit avea bineînţeles loc mai mare în lac pentru topit cânepa). Înainte ca cânepa să fie înmuiată lacul se curăţa, femeile scoteau nămolul din lac cu sapa, apoi îşi ridicau fustele, rămânând în poale, intrau în lac şi aşezau cânepa în apă. La sfârşit puneau deasupra cânepii scânduri şi apăsau cu pietre ca apa să acopere cânepa.

Cânepa se ţinea în loc 2-3 săptămâni, între timp femeile mai ieşeau la lac să verifice, dacă nu a fost furată cânepa sau pietrele de pe scândura care apăsa cânepa. Dacă cânepa nu era apăsată cum trebuia, ieşea la suprafaţa apei şi nu se înmuia.

După 2-3 săptămâni verificau cânepa dacă s-a înmuiat bine. Scoteau din apă o palmă de cânepă o uscau la soare, după care o tocau cu meliţa.

Cănepa se punea sub braţul meliţei şi se lovea. Dacă era bine înmuiat atunci cădea pleava şi rămânea doar firul de cânepă. În cazul când cânepa nu era înmuiat bine se mai lăsa o săptămână în lac, după care o scoteau o spălau bine şi o duceau acasă cu căruţa.

Cânepa era pusă pe garduri la uscat apoi se lega şi se punea în cuptor să se usuce mai bine. Ziua următoare se apucau femeile să prelucreze cânepa cu meliţa şi cu dărăcitorul apoi se pieptăna până când firul devenea mătăsos şi se strângea în fuioare. Resturile rămase în urma prelucrării constituiau câlţii.

Toarcerea cânepii se făcea în jurul lunii noiembrie în “carnavalul verde” deoarece în timpul verii şi toamna se lucra pe câmp. Pentru a toarce cânepa femeile şi fetele se strângeau în timpul săptămânii în afara zilelor de sâmbătă, când făceau dantelă şi duminică când nu se lucra fiind zi de sărbătoare.

Fetele închiriau o casă unde se adunau cu flăcăii şi ţineau şezătoare. Ele aduceau de acasă scaunele pe care stăteau, şi furca de tors. Era ruşine ca o fată să aducă câlţi la şezătoare însemnând că mama fetei nu are încredere în fica ei. La fata care era gură-cască flăcăii îi furau câlţii de pe furcă. Flăcăii făceau din câlţi două curci, pe care-i boteza. Una din curci avea nume de fată, cealaltă numă de băiat. Se aşezau curcile faţă-n faţă şi li se dădea foc. Dacă în timpul arderii cădeau una peste alta atunci fata şi băiatul se potriveau. În unele cazuri când fetei nu-i plăcea băiatul cu care au potrivit-o, fata nu aştepta să ardă curcile, mergea şi dădea la o parte câlţii. Dacă fata scăpa fusul, flăcăul îl fura şi îl înnapoia doar contra unui sărut.

Astfel şezătoarele erau locuri de întâlnire a tinerilor unde se juca, se cânta şi se lucra. În luna ianuarie fetele trebuiau să termine de tors cânepa. Cânepa toarsă se făcea scule cu ajutorul unui răşchitor de lemn, după care urma opărârea ei. Se strângea cenuşa de fag, care se aşeza în ciubăr (vas mare din lemn) peste care se turna apă clocotită. Din cenuşă şi apa fierbinte rezulta leşia în care se băga cânepa după care o scoteau şi o puneau într-o cadă (de lemn cu un orificiu la fund) să se scurgă leşia. Ziua următoare femeile spălau firele în pârâu. Opărârea firelor cu leşie s-a repetat toată ziua. A doua zi în ciubăr lângă firele de cânepă se aşezau şi lenjeriile şi se opăreau împreună.

După opărâre a venit vremea spălării ocazie cu care se organiza clacă. Se chemau 10-12 femei din vecini. Bărbaţii în prealabil curăţau pârâul şi făceau loc pentru spălat. Femeile clăteau cânepa şi lenjeriile. Bărbaţii ajutau nevestele să stoarcă apa din haine şi cânepă apoi le duceau acasă. Urma ca firele să se usuce, după care femeile puneau firele pe vârtelniţă şi făceau gheme. Apoi firele se întindeau pe urzoi pentru a putea fi întinse pe războiul de ţesut pe o lăţime dorită.

Ţeserea cânepii începea în februarie-martie. Firele de cânepă erau amestecate cu fire de lână şi se făceau lenjerii de pat, cămăşi, ştergare. Dacă mai adăugau şi câte un fir de aţă roşie cumpărat de la negustori, ţeseau şi modele pe ştergare. Astfel de ştergare se ţes şi în zilele noastre. Din câlţii cânepii se ţeseau izmene pentru bărbaţi, care se numeau “izmene de fag” pentru că erau aşa de tari încât după spălare stăteau şi singure în poziţie verticală. Astfel de izmene purtau doar bărbaţii şi flăcăii din familii sărace. Meşteşugarii purtau pantaloni negri din lână, iar bogătaşii purtau pantaloni albi din lână. Din câlţi se ţeseau şi saci şi cuverturi.

Deci cânepa cu flori era folosită în întregime. Cânepa cu seminţe lăsată până în septembrie pe tarla , se smulgea din pământ, se lega snopuri. Se legau snopurile şi le agăţau cu capul în jos să se usuce mai uşor. Femeile treierau cânepa cu seminţe. Treieratul era o muncă grea pentru trei femei, care lucrau una lângă alta cu mare atenţie şi repede. Pentru a sufla pleava dintre seminţe deschideau uşa şurii făcând curent de aer. Seminţele erau puse în saci şi anul următor semănat.

Firele de cânepă cu seminţe rămase după treierat se prelucra în mod asemănător ca şi firele de cânepă cu flori. Aceste fire erau mai groase şi culoarea firelor era mai verzuie.

Toate lucrările cu cânepa se terminau în ajunul Paştelui. Până în aprilie se prelucra cânepa, căci atunci venea primăvara şi începeau muncile agricole (se puneau cartofii, se tundeau oile). Viaţa mergea mai departe, lucrurile se reluau de la început….

Lucrare scrisă după spusele mai multor bătrîni din comuna Sîndominic, judeţul Harghita.

Editat de: Szabó Ida, Csíkszentdomokos