Câmpia Transilvaniei este zona de mare întindere din Transilvania aflată între Culoarul Mureşului (la S) şi valea Someşului Mare (la N) iar de jur împrejur este delimitată de un lanţ întreg de oraşe mai mici şi mai mari, cum ar fi: Cluj-Napoca, Dej, Bistriţa, Reghin, Tg.-Mureş, Turda.

Câmpia Transilvaniei stabileşte legătura între zonele folclorice aflate în vecinătatea ei: zona Năsăudului, a Bistriţei, Călata, Ţara Moţilor şi Secuimea, având totuşi un mod de viaţă şi o cultură specifice “câmpiei”.

Aici trăiesc împreună români, maghiari, ţigani şi în Nord saşi. În ciuda diferenţelor etnice şi a apartenenţei religioase diferite, trăind împreună apare o legătură interetnică puternică.

Una din cele mai importante caracteristici a portului popular din Câmpia Transilvaniei este simplicitatea.

În lucrare încerc să fac cunoscut portul popular bărbătesc din câmpie. Portul popular bărbătesc se compune din următoarele piese: cămaşă, cravată, izmene, şolovari, cioareci, curea lată, cheptar, laibăr, suman, huioş, cojoc, bondă, glugă, opincă, cizmă, şapcă, clop.

 

Cămaşa

La începutul secolului XIX. Cămaşa croită din pânză era purtată de români şi maghiari în mod puţin diferit.

Românii aveau cămaşa lungă şi o purtau peste iţari, iar maghiarii aveau cămaşa mai scurtă şi o purtau ori peste iţari.

Cămăşile vechi erau croite fără guler având doar o bentiţă cusută cu ornamente şi cu mânecile largi. Mai ales ciobanii au păstrat şi în zilele noastre cămăşile cu mânecile largi, pentru că în timpul mulsului este mai uşor de suflecat.

În jurul anului 1918 în satul Cătina (Katona- comună în judeţul Cluj, situată în Câmpia Fizeşului) au apărut cămăşile cu guler şi cu pumnişori.

Cămăşile croite cu pavă pentru umăr şi încreţite la gât se legau la gât şi la mâneci cu şnur , doar prin anii 1930 au apărut nasturii din porţelan.

 

Cravata

Se poartă de sărbători şi iarna. Cravata lungă de 1 m şi îngustă de o jumătate de palmă este din mătase şi se înfăşoară în jurul gâtului legânduse în faţă.

 

Izmene

Izmenele erau făcute din trei lăţimi. La mijloc între craci se bagă un petec de formă pătrată pentru fund. Izmenele de purtat se confecţioneau din cânepă, iar cele de sărbătoare din lână urzită sau din lână bătută cu in. La talie făcea un tiv şi se lega sfoară.

 

Şolovari

Se purtau în loc de izmene, şolovari. Sunt izmene cu cracii strâmtaţi confecţionaţi din pânză.

 

Cioareci

Înaintea primului război mondial peste izmene bărbaţii îmbrăcau cioareci din pănură tivită. Cioarecii erau croiţi din două lăţimi, dintr-o lăţime tăindu-se un crac. Acoperitul era o bucată de forma pătrată din postav, care era pusă la deschizătura din faţa, întreclinul pentru fesă şi faţă, folosind la acoperirea tăieturii. La părţile laterale a cracilor erau cusute câte o dungă din postav negru sau albastru.

În anii 1920 în centrul Câmpiei mulţi au început să poarte cioareci de culoarea gri. Cioarecii ca şi alte piese de îmbrăcăminte mai simple se confecţioneau acasă în săptămânile dinaintea Crăciunului. Croitorul din sat doar le croia, contra servicii. Cioarecii mai noi cu acoperitor în faţă, cu buzunare le croieşte doar croitorul din sat.

 

Curea lată

Cureaua lată de 12-20 cm cu 3-4 catarame se folosea pentru a “ţine” mijlocul. Românii strângeau şi cămaşa cu ea şi cureaua lor era mai bogat ornamentată ca a maghiarilor.

Cureaua lată de obicei se cumpăra din bâlciuri de tăbăcarii din Bistriţa sau Tg.-Mureş.

În anii 1920 maghiarii nu prea mai purtau cureaua lată, doar bătrânii cine aveau hainele vechi fără buzunare, astfel briceagul, ţigara etc. le puneau în buzunarele curelei.

Prin anii ’40 şi românii au început să nu mai poarte cureaua lată şi nici cămăşile lungi. În zilele noastre toţi poartă curele mai înguste, cumpărate din comerţ.

 

Cheptar

Vesta ce se purta peste cămaşă era “cheptarul înfundat” confecţionat din piei de miel, care se încheia lateral.

La începutul secolului XIX apar cheptarii mai largi cu nasturi în faţă.

Cheptarele lungi până la şolduri care se purtau la muncă erau mai simple, cele purtate de sărbători erau încărcate cu elemente decorative, iar oamenii mai înstăriţi purtau cheptare ornamentate mai deosebit. Cheptarele mai simple erau confecţionate de oricare cojocar din sat. Cheptarele decorate, ornate se cumpărau de la cojocarii din Reghin, Chesău (Mezőkeszű) sau Gherla.

 

Laibăr

În anii 1930 tinerii au început să poarte în loc de cheptar, laibăr. La începutul secolului, laibărul era confecţionat din postav alb şi legat la gât cu şnur, prin anii 1920 laibărul de culoarea gri şi negru era mai uzual, iar croiala laibărului s-a schimbat.

În zilele noastre laibărul este croit cu buzunare, cu nasturi în faţă şi cu guler răsfrânt.

 

Suman

Sumanul confecţionat din postav negru era purtat atât de români, cât şi de maghiari peste cheptar în timp de iarnă.

Sumanele evazate, cu guler au fost confecţionate de sumănari. Postavul era cernit de obicei acasă în fiertura din coaja de arţar, şovârf şi piatră vânătă, sau veneau cei din Ibăneşti (comună aflată în zona Dealurilor Mureşului, pe râul Gurghiu) şi strângeau pânzele şi stofele pentru vopsit.

 

Huioş

A apărut în ultima parte a secolului XIX şi înlocuia sumanele. Huioşul cu guler şi ornamentat cu şnur negru sau albastru la partea de jos şi la mânecă, era făcut din postav alb ţesut în casă.

Prin 1922 în satul Cătina apare huioşul de culoarea gri, care era obiect de discuţie în sat: “Ce-i mă Ioane, te-ai îmbrăcat în piele de măgar?” După al doilea război mondial huioşul gri era foarte răspândit, dar din păcate în zilele noastre se poartă în locul lui , jerseu.

 

Cojoc

În Câmpie în toate satele este o haină cunoscută, dar foarte puţin purtată. Cojocul este o piesă foarte scumpă, confecţionat din piele de oaie, este o haină evazată şi prinsă cu nasturi în faţă.

Cojocarii din Chesău confecţionau cele mai frumoase cojoace. Cojoacele sunt ornamentate cu flori şi ghiare de vultur lucrate din piele la mânecă şi pe marginea buzunarelor.

 

Bondă

Era folosită mai ales de căruţaşi şi păstori, deoarece le ţinea cald în timp de iarnă, în frig şi vânt. Bonda se confecţiona din pielea a şase oi, evazat, cu guler mare atârnat în spate.

 

Glugă

Pe timp de ploaie păstorii au pus pe cap gluga confecţionată din postav alb dintr-o bucată dreaptă. Bucata era îndoită la mijloc, într-o parte era cusut, iar la celălaltă de la cap până la gât s-a tăiat o bucăţică pe care au decorat-o la margine.

În 1954 doar Botezatu Iuon, fost cioban la domni a mai purtat glugă.

 

Opinca

În Câmpie până la mijlocul secolului XIX opinca era încălţămintea folosită la muncă. Opinca se confecţiona din piele de vacă sau din talpă de piele tăbăcită. Cei săraci aveau grijă şi de opinci, astfel vara umblau desculţ.

Sub opinci vara se purtau obiele din pânză, iarna obiele de lână înfăşuraţi deasupra cioarecilor şi legaţi cu fâşia de piele (şnur) a opincii.

 

Cizma

Pe vremuri cizma se folosea doar de sărbătorin şi iarna. Cizmele erau purtate de flăcăi prima dată când urmau să se însoare. Erau simple şi interesant este faptul că ambele cizme erau la fel (nu exista una pentru piciorul drept şi una pentru piciorul stâng).

Cizmarii din sat făceau cizme cu cusătură laterală, cu carâmb moale cu şnur, cu nasture de piele şi în loc de tocuri doar cu potcoavă.

După anii 1940 lângă cizme mai purtau şi cizme cu carâmb scurt, sau bocanci de piele.

 

Clop

Bătrânii purtau părul lung prins în spate, tinerii din anii 1920 purtau părul tuns. Vara din cauza căldurii se poartă şi azi clop de paie legat cu o panglică de culoarea maro.

Clopul de păr purtat de sărbători se cumpăra şi se cumpără de la oraş.

Pe timp friguros se poartă şapcă de blană. Românii purtau şapca de blană cu vărful în afară, maghiarii cu vărful pliat înăuntru.

Costumul popular azi se poartă mai rar, doar cu ocazii speciale: sărbători religioase, nunţi, doar câteva piese a costumului popular sunt purtate mai des, ca: clopul de paie, şapca, laibărul şi cămaşa.

Editat: Sándor Ágnes Adrien. Iasi, 2002.