Zona Ghimeş este o zonă aparte a judeţului Harghita, cu tradiţii, datini, dansuri şi porturi populare foarte bogate.

Înaintea prezentării portului popular, însă, se impune o descriere sumară a geografiei regiunii. Zona se află în partea estică a judeţului Harghita, la intersecţia paralelei de 460 35’ cu meridianul de 25o 58’ , dealungul râului Trotuş, şi pe afluenţii acestuia. Zona este alcătuită din comunele Lunca de Sus, Lunca de Mijloc, Făget şi Ghimeş.

Zona are climat subalpin şi montan spre submontan, cu diferenţe de temperatură nu prea ridicate (faţă de zona Ciucului), şi precipitaţii abundente.

Modul de viaţă al oamenilor se leagă de exploatarea forestieră şi în principal de creşterea animalelor. Cultura cartofului şi a cânepii sunt cele mai răspândite. Se mai cultivă secara, orzul şi ovăzul.

Modul de viaţă şi multitudinea de culturi care-l înconjoară a determinat varietatea mare şi bogăţia portului din această zonă.

În prezentarea de faţă vom grupa piesele portului popular după materialul de bază, din care se prelucrează.

Costumul femeiesc poate fi confecţionat din pânză, din lână, din piele şi/sau postav (lână).

Costumul femeiesc confecţionat din pânză este alcătuit din două piese: cămaşa şi poalele.

Poalele sunt ţesute în două iţe cu spată deasă, având lăţimea de 42-45 cm. Poalele de sărbătoare erau făcute din fire de bumbac mercerizat, denumit local “arnici” , sau din fire împletite din cânepă de cea mai bună calitate. Cele purtate erau lucrate din cânepă sau câlţi.

Poalele sunt croite cu clin din patru lăţimi, una pentru faţă, alta pentru spate şi două utilizate la clinuri. Poalele de sărbătoare erau făcute din şase clinuri, iar cele de purtare din patru. Clinurile din partea mai lată se aşezau unul lângă celălalt, în aşa fel, încât poalele să se lărgească de la talie în jos. Până la răspândirea maşinilor de cusut, fiecare costum din pânză era cusut cu mâna în felul următor: bucăţile tăiate se aşezau una peste cealaltă, în aşa fel, încât o margine să rămână cu un centimetru în afară, pentru ca apoi cu punct de ţesut simplu să fie cusut complet. Partea mai lată au întors-o pe cea îngustă şi cu punct de tras le-au fixat în aşa fel, încât cusutul a ajuns pe dosul costumului. La mijlocul poalelui deja cusute s-a introdus o aţă împletită, din cânepă, cu ajutorul căreia le-au prins la talie.Poalele de sărbătoare, lîngă tiv, au fost înrămate cu aţă albă sau galbenă, sau decorate cu puncte “pielea găinii”. La marginea poalelor, din loc în loc, s-a pus şi dantelă.

Cămăşile femeieşti din Valea Ghimeşului se deosebesc de cămăşile portului popular maghiar din judeţ, prin mâneca cusută la gât, care abia ajunge până la talie, şi prin faptul că sunt brodate. La lucratul cămăşii se folosesc cinci lăţimi şi jumătate de pânză, două bucăţi pentru faţă, una pentru spate şi câte una şi un sfert pentru câte o mănecă. La marginea cămăţii se prinde o bucată, lată de o palmă, având aceeaşi întindere ca şi jumătatea lăţimii pânzei. Sub braţ se introduce o pavă de formă pătratză de 4 cm. Pentru guler, croiesc o bucată din pânză de trei degete lăţime, corespunzător mărimii gâtului. Spatele este mai lung decât faţe cu 5 – 6 cm (de aceea, pt. că atunci când se apleacă să nu iasă din catrinţă), iar dacă nu-i suficientă pânza, se completează cu un material diferit, de regulă calitativ mai slab. Uneori se întâmplă ca mâneca cămăşii să fie confecşionată din giulgiu de prăvălie, denumită ”coroană de giulgiu” cu scopul de a ieşi broderia cât mai frumoasă. La confecţionarea cămăşii, prima dată, se brodează mâneca şi gulerul. Părţile croite se aşează în aşa fel, încât să pornească de la gât. Marginile bucăţilor din faţă şi din spate se prind începând de jos în sus, aici lăsându-se o porţiune de mărimea unei palme deschise. La fel se prind şi marginile mânecilor de jos în sus, rămânând aceeaşi deschidere la partea de sus. O margine a mânecii mse prinde cu faţa, cealaltă cu spatele. Cusute în acest fel faţa, spatele şi mâneca alcătuiesc o singură piesă. Bucata rotundă din jurul gâtului se încreţeşte după mărimea gâtului.

Broderia cămăşii La cămăşile portului popular femeiesc din Valea Ghimeşului mânecile şi gulerul sunt brodate. Referindu-ne la mâneci, acestea au trei feluri de ornamente: la jumătatea lungimii se află o cusătură orizontală lată de 3-5 cm, denumită „pană peste cot” ; marginea mânecii se încreţeşte şi se coase cu „lânceţi”, de care apoi se prinde jur, împrejur „volanul” luând asfel un aspect foarte frumos. Una dintre cele mai frumoase şi originale podoabe este cusătura „penei peste cot”. De spendoarea acestui ornament se leagă gulerul cusut cu pană peste cot şi volanul. Dintre diversele modele de cusătură cu pană peste cot din Valea Ghimeşului distingem în mod deosebit două : geometrice şi florale. De la originalitatea tehnicii de cusut provine denumirea cusăturilor geometrice locale de „punctul pe dos”. Modelul constă în romburi concentrice legate între ele. Decoraţia introdusă în spaţiul dintre romburi dă de cele mai multe ori numele cusăturii penei peste cot: „furculiţă” , „steluţă” , „zeluţă” şi „cârlig”. Rândul penei peste cot este realizat la lăţimea modelului cu „punctul de ţesut simplu” al firelor numărate. Atât numerotarea cât şi împunsătura se fac pe dosul materialului. Pe ac se ia deodată un rând, iar după executarea lui în diagonală, împunsătura se întoarce şi se continuă apoi brodatul în sens invers.

Ornamentica mânecii cămăşii – volănaşe. În mod normal „pana peste cot” hotăreşte volănaşele. Dacă modelul de la început este geometric, atunci volănaşul e la fel, dacă motivul este floral, atunci şi el devine floral. Se lucrează, deasemenea, cu aceeaşi culoare şi tehnică de cusut, cu singura deosebire, că mărimea penei peste cot este numai jumătate la volănaş, iar modelul la sfârşit este ornat cu ciucuri.

A treia podoabă a cămăşii este „lânceţul”. Acesta este format din încreţiturile gâtului cusute întotdeauna cu motive geometrice. Încreţiturile volanului se execută prin împunsătura cu acul a firelor numărate ( două fire sus, două jos ). După realizarea împunsăturii dealungul lărgimii mânecii se trage firul pentru a se forma încreţiturile. Sub încreţituri, pe dosul materialului se coase un rând cu punctul „ocolul” , care prin tragerea sa duce la dublarea încreţiturilor şi la fixarea lor. Valurile încreţiturilor servesc ca volanul şi volănaşele de la mână să stea frumos distanţate, si cute. După executarea încreţiturilor, partea din faţă a cămăşii se coase cu lânceţi de fire colorate. Lânceţul este alcătuit din cinci pînă la nouă rânduri, denumirile motivelor fiind asemănătoare motivelor „ouălor de paşte” şi a gulerelor bărbăteşti, purtând numele de „limba cucului”, „forma şarpelui” etc.

Hainele de lână.

Piesele de deasupra celor din pânză se lucrează din lână ţurcană. Lână spălată asemănător cânepei se clasifică după calitatea firelor. Din lână scărmănată la darac se trag firele lungi şi subţiri, denumite „păr”, după extragerea lor rămânând lâna propriu-zisă. Firele „părului” de lână se împletesc la un loc 4-5, subţire şi din ele se lucrează apoi catrinţa, brâul, brâneţul, ciucurele, firul răsucit pentru brodat şi şnurul împletit. „Părul” din lână nu prea se foloseşte la culoarea naturală, ci se vopseşte în negru, roşu, galben sau verde. Ţesătura făcută din acesta se utilizează fără piuare. De altfel, sumanul, gluga, şi traista se lucrează din postavul ţesut din lână după presarea lui la piuă.

Una din cele mai valoroase piese din lână a costumelor este catrinţa, făcută dintr-un fir foarte subţire din lână. „Părul” de lână este în majoritate vopsit în negru cu sulfat de cupru sau cu coajă de arin şi numai o parte mai mică, în roşu, verde şi galben cu vopsele chimiale. Urzeala catrinţei este alcătuită din fire negre şi ţesută în patru iţe. Lăţimea variază de la 75 cm la 110cm (depinde de înălţimea femeii pt. care se confecţionează). La ambele margini ale catrinţei s-a introdus o dungă roşie de 3 cm, încadrată cu 5 – 6 fire roşii şi galbene. Această dungă, denumită şi „bată” în afară de rolul ornamental pe care-l are, întăreşte catrinţa atât la brâu cât şi la partea de jos. Bata este mai groasă decât interiorul catrinţei, întrucât până când se introduce în dintele de spată 4 –5 fire înşirate unu lângă celălalt, pentru ea se bagă 6 – 7 fire. Un mod asemănător de ţesut îl întâlnim şi la ceangăii din Moldova, în special la ţesăturile care sunt folosite fără piuare.

Catrinţa are o ornamentică cu vârste realizate cu ajutorul „punctului de tras”, la fel şi ca în zona Trei Scaune, ţesătura având dungi întrerupte cu fire. Catrinţele se deosebesc după forma dungilor, constituţia femeilor, forma dungilor cu fire de metalsau cu aţă galbenă, cu „rude mici” şi cu „floricele”. Modelele cu linii mici au de regulă dungi roşii, verzi, galbene şi mai rar albastre. După două trei împunsături culorile se schimbă, întorcându-se la 4 – 5 cm distanţă, o dungă lată de unu, unu şi jumătate cm, dintr-o singură culoare. Tonalitatea culorii este mai închisă spre negru.

Catrinţa se ţese în lungime de doi sau doi şi jumătate coţi (120 – 130 cm) iar la mijloc, la 30 – 35 cm distanţă se trage complet în negru. De fapt această parte constituie fundul catrinţei. După ce s-a terminat de ţesut, se taie şi apoi marginile se tivesc, iar la partea de jos se coase cu şnur din fire de lână împletite. Catrinţele de sărbătoare ca şi cele de purtare sunt la fel, cu deosebire că cele noi se îmbracă la sărbători, iar cele vechi în tot cursul săptămânii (zilele lucrătoare). Când se mărita fata primea 10 – 12 catrinţe, acestea ca şi cămăşile înnoindu-se permanent. Pe parcursul unui an catrinţa se foloseşte.

Portul popular se completează cu „brâul” şi „brâneţul”. Amândouă piesele sunt făcute din lână, având o lungime de 3m. Brâul are o lăţime de 15 – 18 cm şi se ţese din păr de lână în patru iţe. De obicei firele se nădăvesc în dungi, iar la unu - unu şi jumătate cm lăţime se schimbă între ele culorile roşu, verde şi galben. Capetele brâului sunt ţesute în dungi de cca. 70 – 80 cm, iar mijlocul cu o singură culoare, de unde rezultă că la capete este pătrat iar centrul în dungi.

Brâneţul are aspectul unei funde late de 3 cm folosind la prinderea pe corp a catrinţei. De cele mai multe ori este ţesut în dungi cu două iţe fără spată. Spata înlocuieşte vătalele având 30 – 40 cm lungime, asemănător fuscelului folosit la ţesutul lânceţilor. Brâneţul este ţesut cu lânceţi şi ornamentat cu motive geometrice sau florale. Între modele se constată deosebiri şi anume că faţă de „ţesătură cu alesătură” din bumbac, motivul se formează din „ urzeală”. Brâneţul ţesut în patru iţe are modelul „dintelui de lup” a cărui bază e formată din fire de diferite culori introduse spată şi bătute apoi cu o singură culoare. Nici el nu se lucrează în întregime şi pentru ca să nu se desfacă, la fel ca la brâu, se lasă liberă o parte din urzeală. Mai demult era ornamentat prin tehnica florală a „alesăturii cu ac de cusut”, mai recent însă locul „alesăturii cu ac de cusut” se brodează cu flori. Într-o garderobă există 10 –12 bucăţi, unul putând fi folosit timp de 20 – 25 de ani.

Piesele din piele.

Peste cămaşă se îmbracă bundiţa. Bundiţele sunt lucrate din piele de oaie sau miel de către blănarii locali. Fiecare piesă în parte se croieşte după modelul tăiat anterior din hârtie, schimbându-se atât la gât cât şi la tăietura mânecii după talia şi constituţia fizică a clientului. În componenţa bundiţei intră următoarele părţi: pieptul, spatele şi clinurile. Femeile poartă bundiţe deschise dinainte, acesta având brodate atât faţa cât şi clinurile, spatele rămânând alb.

Blănarul, după desenul bundiţei realizat în prealabil, o brodează cu lână, cu horoampă şi cu aţă de mătase. Tehnica de lucru se începe în primul rând cu desenarea liniilor de bază, apoi se realizează ornamentul cu modele geometrice şi florale.

Bundiţele vechi ca şi cămăşile au modele geometrice iar mult mai târziu apar motivele florale cu structură geometrică. Spre deosebire de bundiţa bărbătească pe cea femeiască întâlnim rar flori naturalistice. Motivul de forma a „trei ramuri” ca şi şnurul de pe margine cu care au ornamentat faţa şi clinurile sunt cele mai vechi.

Bundiţele de sărbătoare erau bogat împodobite, iar cele de purtare mult mai sărace. O femeie avea trei bucăţi, dintre care una de sărbătoare şi două de purtat. În sezonul rece, odată cu bundiţa se iau şi mânecile cu ham . Cele două mâneci sunt croite din postav, legându-se la spate cu hamul, iar în faţă cu nasturi. La confecţionarea mânecilor cu ham de sărbătoare s-a folosit postavul în carouri roşii şi albastre, cumpărat din prăvălie.

Femeile înstărite purtau cojocul din piele de oaie cu fond alb, croit drept, modest ornamentat lângă nasturi şi piept, împodobit cu câte o floare. Mai nou bundiţa roşie a luat locul în portul de fiecare zi al bundiţei şi cojocului.

Hainele de postav

Iarna sau în oricare anotimp când este rece, peste bundiţă se ia sumanul din postav. Postavul este ţesut din lână neagră în patru iţe. Pentru sumanul de sărbătoare se foloseşte lâne de noaten (oaie de un an). După piuare, sumanul este croit din patru lăţimi de postav, tăiate drept, excepţie face numai tăietura de la gât. Sumanul este prins în faţă cu ajutorul urechiuşelor şi al nasturilor. Şnurul sarat este împletit din cinci şuviţe din “păr” de lână, vopsit negru şi folosit în acelaş timp la împodobirea îmbrăcămintei. Partea de jos a sumanului şi buzunarele sunt ornamentate cu şnur, iar sub decoraţia buzunarului se introduc panglici de culori diferite (roşii, verzi, albastre). Dacă cămaşa şi poalele puteau fi lucrate de orice femeie, sumanul în schimb nu. De aceea o asemenea ocupaţie avea cea mai talentată femeie, denumită şi “croitoresă” de sumane, care lucra asemenea piese pentru toţi cei care o solicitau. Femeile aveau trei sumane, două pentru sărbătoare şi unul de purtat. Până la etatea de 40 de ani ele umblau cu sumanul frumos ornamentat cu şnur şi panglici, după aceea, între 40 – 60 de ani, rămâneau afară panglicile pentru ca după 60 de ani, ornamentul să lipsească (adică nici şnur şi nici panglici).

Sumanul se spăla foarte rar şi numai atunci când era tare murdar se înmuia în apă cu usuc, după care apoi se clătea.

Încălţămintea

 Până în anii ’50 a secolului XX.-lea femeile foloseau drept încălţăminte opincile. Pe laba piciorului ele au înfăşurat obielele, iar pe tibie un postav alb care era apoi legat strâns cu nojiţele. Pe lângă opinci au folosit bocanci, ghete iar mai târziu pantofi. Puţine femei au avut cizme, din acestea o singură pereche, care dura toată viaţa. Partea mai tare de sus a cizmei era ornamentată la gură cu pile roşie.

Încălţămintea purtată în timpul verii se numea “botoşi”. “Botoşii” erau croşetaţi din mai multe fire groase de lână răsucite şi erau tălpuiţi cu postav. Acest cuvânt botoşi , este amintit în Dicţionarul etimologic din 1736 şi 1800 cu înţelesul de “ciorap de lână” şi de pâslă.